SFĀNTA POALĀ

 

Dinspre lume nādejdea-i era stinsā : îsi cheltuise -ntregul ei avut
De doisprezece ani cuprinsā de scurgerea de sînge ne-ntrerupt.

Sā plîngā însā mai era în stare, si de la lacrimi dobîndi cuvînt,
Si-n inimā-ncolti încredintare, pe coate s-o porneascā pe pāmînt.

Si cum se desertā-n neprihanire, ca melcul pe cārare sîngerînd,
Zdrobitā-n umilintā de iubire, sporea-n rābdare ce pierdea-n avînt.

Sā se tîrascā mai cu îndrāznealā, printre ologi si ciungi si fārā minti,
C-o lacrimā mācar de sfînta poalā, sā-si steargā ochii storsi de suferinti.

Cînd izbuti de stîncā sā se-apuce, în pulbere sā dea de un temei,
Simti în carne rana de pe cruce cum închide sîngiuirea ei (Ioan Alexandru