PENTRU PREOTUL ION
Ce asteapta drept-credinciosii de la o predica de Craciun? Probabil, nu neaparat o subtila disertatie teologica. Dar nici pompa evlavioasa, mai mult decit previzibila, a unui discurs festiv. Nu imi permit sa dau lectii, nici macar sugestii, "profesionistilor" care, an de an, se adreseaza poporului, pentru a lumina sensul sarbatorii. Pot spune doar la ce ma astept eu. Ma astept la noutate (adica nu la frazeologie repetitiva) si la actualitate (adica la un mesaj de care sa ma pot folosi de indata ce ies din biserica, in devalmasia lumii). Sa nu fiu gresit inteles: nu vreau originalitatea cu orice pret si nici o colectie de aluzii, mai mult sau mai putin transparente, la situatia de moment. Dar vreau sa simt ca cel care vorbeste isi traieste mesajul cu prospetime, fara rutina, incercind, mereu, sa-l redescopere si sa ma asocieze acestei redescoperiri. Vreau, de asemenea, sa vad cum marele prilej al sarbatorii e pus la lucru in contextul viu, concret, in care se situeaza.
Trebuie sa spun ca, anul acesta, modestele mele 'exigente' si-au gasit o perfecta ilustrare in pastorala de Craciun a Sanctitatii Sale, Papa Francisc. Cel putin trei dintre afirmatiile sale sint de o 'catolicitate' exemplara, cu alte cuvinte se potrivesc tuturor confesiunilor crestine ( si nu numai lor). Preotimea noastra de toate rangurile n-ar avea decit de cistigat de pe urma unei reflectii sincere, libere de prejudicii 'apologetice', asupra acestor trei afirmatii.
Incep cu cea mai 'tare': ''O biserica care nu incearca sa se imbunatateasca e ca un corp bolnav". Asadar, fara cintarire de sine, fara vigilenta unei permanente autoevaluari, fara diagnosticul propriilor metehne si fara curajul gestului vindecator, biserica risca sa devina un angrenaj de protocol, o birocratie prepotenta.Chiar cei care observa ce nu merge sau ce merge strimb ezita sa spuna ce cred si sa actioneze. Teama de 'amenda' e mai mare decit nevoia de ameliorare, de interventie terapeutica. Jertfa nu se mai poarta. O intelegere soldateasca a ideii de 'ascultare', un cult impur al 'autoritatii' blocheaza orice tentativa de eficienta duhovniceasca, orice forma de reactivitate creatoare. Dormitam cuminti, multumiti de noi insine, intr-un respect vag idolatru al ierarhilor, un respect care nu se bizuie pe iubire, con-vietuire si con-simtire, ci pe frica de pedeapsa, pe comoditate si orgoliu lumesc. Departe de mine gindul sa indemn la razmerita bezmetica, la reforma descumpanitoare. Propun insa un spor de preocupare pentru ceea ce, in corpul bisericesc, stagneaza, regreseaza sau derapeaza. Si un spor de inteleapta indrazneala. Nu poti sa te misti molesit, 'comform' pina la pierderea chipului, intr-un teritoriu care este al Dumnezeului celui Viu!
Avertismentul pontifical capata relief prin celelalte 2 afirmatii de care aminteam. Mai intii, se accentueaza asupra unei triade de virtuti, fara de care viata spirituala este stearpa: "seninatatea interioara, vioiciunea si indrazneala'. Mai apoi, se semnaleaza boala unei anumite "nomenclaturi"ecleziastice; boala celor care 'se simt nemuritori si indispensabili'. Boala celor care - imi vine sa spun - socotesc "harul" nu ca dar, ci ca merit. Or, uneori, clerul de la noi si de aiurea gaseste de cuviinta sa inlocuiasca "seninatatea interioara"cu imperativul unei "sobrietati" de fatada: mohorita, fara bucurie, fara iertare, fara iradiere. "Vioiciunea"(mai ales cea mentala) trece drept frivola, iar ïndrasneala"- drept nesupunere si lipsa de cuviinta. Sigur ca practicarea oricarei virtuti isi are capcanele ei, dar inexpresivitatea nu e, niciodata, o virtute. Nici motaiala, conventia flasca, caldicelul omiletic, gata-stiutul, banalitatea tantosa, stilul edificat si edificator, fara intrebari, fara cautare, fare tensiune existentiala.
Pastorala papala nu sta doar in aceste citeva ginduri, pe care le transmit, spre luare aminte, cititorilor. (Un pasaj amuzant vorbeste si despre "terorismul birfei" care bintuie in mediile inalt-bisericesti. Fireste "la ei, nu "la noi". Ceea ce ma impresioneaza, dincolo de detalii si fragmente memorabile, este tonul. Tonul unui om liber fara extravaganta, riguros fara urma de anchiloza. Una peste alta, un tip de discurs care are ceva de spus oricarui credincios caruia ii pasa de comunitatea lui si, de fapt, oricarui contemporan care nu priveste lumea cu indiferenta ( Academician Andrei Plesu, Dilema veche, nr 569, 8-14 ian 2015).