SF. TOMA; ZIUA MAMEI IN AUSTRALIA

CHENOZA (smerenia) PROBATORIE

Dupā chenoza întrupārii, Domnul se smereste în sāptāmîna haricā / luminatā si se supune aducerii de probe materiale, ca orice om suspectat a nu spune adevārul si silit  a-si dovedi buna credintā prin irezistibile probe concrete.
Ateii si criticii crestinismului se folosesc de episodul Tomei si al celorlalti pentru a pune în fata crestinilor ceea ce ei numesc 'criza de credintā'. Nu vedeti, argumenteazā ei, pînā si ucenicii s-au îndoit si n-au crezut ? Cu atît mai vîrtos vā putem bānui pe voi toti cā nu sunteti de bunā credintā, cā vā prefaceti.
Si amintesc si paradoxala frazā a tatālui copilului demonizat:' Cred, Doamne, ajutā necredintei mele'! (Marcu 9:24).
Li se poate rāspunde: evanghelistii - cinstiti, realisti, nefātarnici - n-au falsificat adevārul, nu au tinut sā-l camufleze: au înregistrat momentul de îndoialā omeneascā (explicabilā) si l-au înregistrat fārā siovāialā ori grabā. Dar au consemnat si declaratia aceluiasi Toma: Domnul meu si Dumnezeul meu! care pune lāmurit capāt crizei.
Scurta si absoluta exclamare a fostului 'necredincios' anihileazā tot ce a precedat-o (întocmai cum lacrimile si strigarea tatālui copilului demonizat rezolvā punctul critic formulat in binomul credintā - necredintā).
(Nicolae Steihardt, Dāruind vei dobîndi).

CÎND S-A FĀCUT SEARĀ, PESTE TOAMNĀ SI MÎINI. 

Tu vii si pleci. Usi de la sine
se-nchid ca fārā vreo suflare.
Esti cel mai lin din toti cei care
merg prin aceste case lin.

Toti se deprind cu Tine-n parte
si-atunci nu mai privesc din carte,
cînd prind imaginile-azururi
din umbra-TI si-s frumoase-ndatā, -
cāci esti de lucruri spus Tu pururi,
o datā-cet si tare-o datā.

Adesea, cînd Te vād în simturi blînd,
faptura-Ti se rāsfirā, mutā:
Tu mergi ca o usoarā ciutā,
iar eu pādure sumbrā sunt.

Esti roatā, eu alāturi stînd:
de osiile sumbre-ntruna
se tot îngreuiazā una
si mi se-apropie-n rotire, -
lucrārile-mi supuse cresc pe rînd
din revenie-n revenire (Maria Rainer Rilke, Rugāciunile).

George Coşbuc, Fragment

                        În vale văd căscioara cu streşină de brad;

                        Aud, târziu prin noapte, pâraiele ce cad

                        Cu vuiet de pe dealuri; şi-ntinsele păduri

                        În cor îşi cântă doina, cu zeci de mii de guri.

                        Acum un trăsnet frânge cu hohot repetat

                        Un brad din faţa casei.

                        De vuiet deşteptat

                        Tresar şi-n chinul spaimei fiorii mă cuprind

                        Că nu te văd prin casă. Dar iată, vii zâmbind,

                        Şi caldă-ţi simt suflarea, pe-obrazul rece-al meu.

                        – „De ce să-ţi fie frică? E sfântul Dumnezeu

                        Din cer, şi-acum vorbeşte cu brazii pe pământ

                        A lui e şi furtuna, şi-a lui, iubite, sânt

                        Şi brazii. Şi nu face el rău la ce-i al lui…”

                        Parcă ştiam eu asta, şi nu-ndrăzneam s-o spui!

                        De ce să-mi fie frică?

                        Te pleci şi mă dezmierzi;

                        De drag, o, dragă mamă, mă afli şi mă pierzi

                        Din ochi; îmi iei o mână şi-n mâna ta o strângi

                        Şi-mi faci cu dânsa cruce pe piept, şi parcă plângi.

                        Iar azi tu plângi într-una… Ori poate-aşa cred eu,

                        Căci azi tu-mi eşti departe, şi tu, şi Dumnezeu!

• < Prev
• Next >